Este veselă şi optimistă. O vezi alergând prin parc, la întâlnirile nonconformiste ale artiştilor din Craiova. O vezi pe scenă, întruchipând personaje dragi copiilor. O vezi mereu zâmbind, iar vorbele-i sunt pline de speranţă. Şi, dacă eşti cumva pe strada Împăratul Traian dimineaţa, pe la ora 10.00 şi ceva, o să vezi cum paşii zglobii îi călăuzesc trupul mic – ce ascunde un suflet mare – către instituţia căreia îi este dedicată în totalitate: Teatrul de păpuşi din Craiova. Este actriţa Oana Stancu.
De câţi ani lucrezi la Teatrul „Colibri“ din Craiova?
Sunt actor mânuitor din 1999, merg pe 13 ani. Mai am puţin şi-mi iau buletinul în teatru.
Ştiu că ai terminat facultatea la Târgu Mureş.
Da, la Universitatea de Arte Teatrale Târgu Mureş, specializarea actorie. Deci nu păpuşărie, actorie.
Şi a fost dorinţa ta să vii aici?
Nu, sincer nu. Eu m-am întâlnit cu domnul Patrel Berceanu, eram în anul IV studentă, şi m-a întrebat dacă aş fi interesată să vin la Craiova, la teatrul de copii. Am stat, m-am gândit că ar fi mai bine pentru mine, fiind aici, având apartament, locuind cu tatăl meu. Şi aşa am venit, mai mult din nişte calcule, dar uite că am făcut ceva bun.
De ce te-ai apucat de meseria asta?
Actor de dramă… Cred că a pornit de la tatăl meu, pentru că el a fost instructor de teatru şi mă ducea la repetiţii de când eram copil. Aici, în teatru, unde acum sunt actriţă, veneam de la un an şi jumătate, în Teatrul Naţional de la vreo cinci ani şi jumătate, în Liric tot aşa… Am fost un copil al teatrului, ca să spun. Mi-a plăcut foarte mult să văd ce se întâmplă dincolo de oglinda scenei. Dorinţa mea a fost foarte mare, deşi mi s-a spus că sunt scundă, cam urâţică şi că n-ar fi o meserie potrivită pentru o fată. E o meserie dură, ai nevoie de rezistenţă psihică şi fizică şi probabil că mulţi şi-ar fi dorit să îmbrăţişez o carieră de profesor sau de farmacist. Nu mi-a plăcut biologia, nu mi-a plăcut chimia, nu mi-a plăcut matematica. Mi-a plăcut teatrul.
Şi cu păpuşile?
Mie nu mi-au plăcut păpuşile, iniţial, recunosc şi am spus-o tot timpul, însă, în timp, m-am îndrăgostit de ele. Am început să îmi ajut colegii, am preluat păpuşi de la alţi colegi care ieşiseră la pensie… Ce-i drept e că prima păpuşă care mi-a aparţinut, ca să spun, „domn’le, este a mea, nu am făcut o înlocuire“, a fost Cheliuţă cel Isteţ, din spectacolul „Cheliuţă cel Isteţ“ în regia domnului Ionuţ Brancu, actor la Teatrul „Ţăndărică“ şi cadru universitar la UNATC. Alte păpuşi pe care eu le iubesc foarte mult, păpuşile mele de suflet, sunt „Răţuşca cea Urâtă“ a lui Todor Valov şi „Degeţica“, în regia Alinei Rece. Am început să iubesc păpuşile, în timp. Am avut nevoie de timp, recunosc.
„Simţim foarte acut, dacă nu cronic, această situaţie“
Care e, după părerea ta, cel mai mare dezavantaj al faptului că nu aveţi o sală de spectacole?
Sunt multe dezavantaje. Unul, publicul. Noi, când aveam sediul vechi din A.I. Cuza, aveam multe spectacole. Sâmbăta aveam unul, duminica aveam două, dar şi în timpul săptămânii mai jucam. Patru-cinci spectacole pe săptămână, în afară de deplasări. Plus că aveai locul tău, era casa ta, acolo îţi ţineai decorurile, măştile. E sediul tău, în care poţi să repeţi liniştit, în care nu depinzi de cineva, nu eşti în casa altcuiva.
Iar asta se simte în atitudinea publicului.
Se simte, în primul rând, în mijlocul nostru. Şi pe spatele nostru, e o expresie românească, pe spatele nostru simţim foarte acut, dacă nu cronic, această situaţie, faptul că nu avem un sediu, unde poţi să construieşti foarte multe lucruri frumoase… O, dar câte nu se pot face! Noi, sincer, nu avem casă, suntem copiii ploii. Şi nu mă victimizez sau nu-i victimizez pe colegii mei. E o realitate. De şase ani de zile cărăm decoruri din hala de pe Împăratul Traian în Teatrul Liric. Apoi, decorurile sunt puse din nou în maşină şi cărate înapoi în hală. Se deteriorează în timp, ca şi costumele, ca şi măştile.
Am auzit că mai plouă prin depozit, că se mai distrug păpuşi, decoruri…
Mai plouă, da. Sunt foarte puţine păpuşi care s-au distrus, foarte puţine, dar au fost imediat refăcute la atelier, arată ca noi. Însă, asta este când ai un spaţiu impropriu, pentru că este un spaţiu impropriu în hală, şi pentru decoruri, şi pentru costume. Dar – este paradoxal ce spun -, zicem „mersi“ şi pentru această hală, şi pentru această casă, că avem unde să stăm. Eu cred totuşi că, până la urmă, se vor rezolva lucrurile. Dacă nu pentru noi, actorii, măcar pentru copiii din Craiova. Măcar pentru ei. Decât să-i laşi în faţa calculatorului, mai bine îi aduci duminica la un spectacol, să vadă altceva. Cred că este o terapie prin teatru şi un factor educaţional, de ce nu. Mă rog, trăim cu speranţa.
Ştiu că, uneori, chiar repetaţi în hala de acolo, iarna sau vara. Cum decurge o zi de repetiţii?
Astă-toamnă am repetat cu domnul Cristian Pepino la „Inimă de piatră“ în hală. În şapte zile am ridicat spectacolul. „Mizerabilii, mon amour“ era un one-woman show de-al meu, l-am ridicat în hală. Din hală l-am mutat direct în T94, în sala mică a Teatrului Naţional, cu 24 de ore înainte de premieră. Multe s-au ridicat aici. Aici am repetat „Pinocchio“, pentru Shanghai, când am plecat în China. La „Fata babei şi fata moşului“, repetiţiile au început sub casă. La subsol este o cameră mai mare, acolo am început repetiţiile, după care ne-am mutat într-un alt spaţiu, până am ajuns în Facultatea de Teatru (Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Facultăţii de Litere – n.r.).
„Avem noroc că suntem nişte nebuni frumoşi“
Iar condiţiile?
Avem noroc că suntem nişte nebuni frumoşi, care iubim meseria asta, şi avem norocul şi cu băieţii din echipa din tehnic. Să-ţi dau un exemplu. Dimineaţa vii. În hală este ciment pe jos, eu am repetat foarte mult timp pe jos, până au început să mă doară spatele şi rinichii. Am rugat colegii să-mi pună o mochetă, apoi se montează decorul şi se lucrează. Asta este situaţia. Nu ai ce să faci. Lucrezi şi în condiţiile astea. Nu sunt condiţii normale de lucru, dar lucrezi şi în aceste condiţii. Când ştii că premiera bate la uşă, nu mai ţii cont.
Dacă ar fi să alegi între un premiu prestigios la nivel mondial şi o sală de spectacole pentru Teatrul de păpuşi din Craiova, ce ai face?
Nici măcar nu e o întrebare dificilă, că presupun că ştii răspunsul (râde). O sală de spectacole pentru copii. Eu ştiu ce înseamnă să iei premiul, aşa că, în situaţia de faţă, prefer o sală, care poate fi primul pas spre un premiu prestigios, de ce nu? Ori, având sală, normal că, repetând, faci progrese, faci performanţă şi atunci există bucuria de a lua şi un premiu, surpriza de a fi premiat. Dar trebuie să ne legăm de ceea ce ne doare cel mai tare. Şi pe mine mă doare sincer faptul că nu am un sediu. Şi nu numai pe mine, pe toţi colegii din teatru. E o mare durere şi nu, nu sunt patetică.
Cum resimţiţi tu şi colegii tăi cei „şase ani de provizorat“, cum îi numeşte directorul Doina Berceanu?
La Institutul de Proiectări Judeţene, nu vreau să ştii în ce condiţii am ridicat „Scufiţa roşie“, un fel de musical. O sală unde aveam masa unde citeam textul şi în sala respectivă se monta şi decorul; ne loveam unii pe alţii. Dulapurile noastre cu costumele noastre erau la zece centimetri de noi. Eu am dat şi cu capul în dulap, din greşeală. Eram în viteză şi trebuia să fac o manevră şi să intru din nou în scenă, cum ar veni. În ghilimele, în scenă. „Scufiţa roşie“ s-a jucat în nişte condiţii inumane, într-o sală unde, normal, tu trebuie să citeşti text. Nicidecum să ridici la scenă, pe o plantaţie de decor şi repetiţii şi aşa mai departe. Şi, de acolo, cu 48 de ore înainte de premieră, ne‑am dus în Liric două ore. Şi în dimineaţa premierei încă două ore. Atât am avut la dispoziţie. Atât au putut să ne dea cei din Liric, evident că şi ei au programul lor.
Şi vara, în piaţă…
Da, vara, la statuia lui Mihai Viteazul. Vara şi o parte din septembrie şi octombrie. Cât se poate, cât ne permite vremea. În rest, toţi micii spectatori, de la cinci ani la 95 de ani, ne găsesc la Teatrul Liric în fiecare sâmbătă de la ora 12.00.
Asta dacă nu se întâmplă să fiţi daţi afară, că ştiu că s-a mai întâmplat.
Nu s-a întâmplat des, dar s-a întâmplat. Şi e o situaţie destul de neplăcută. Dar o iei ca atare, că n-ai încotro. Deşi n-ar trebui să se întâmple.
De pe unde aţi fost la festivaluri, în ţară şi în străinătate, celelalte teatre ştiu, au aflat că nu aveţi un sediu?
Teatrele din ţară ştiu. Colegii noştri din celelalte teatre ştiu că nu avem un sediu. La ce se întâmplă în momentul de faţă în ţară, reacţia a fost una normală. Pentru că se ştie că se retrocedează case şi clădiri. Mulţi colegi au zis ok, înţelegem că s-a retrocedat clădirea, dar de şase ani de zile nu s-a întâmplat nimic? Adică nu vi se dă o şansă, nu se caută un spaţiu în care să funcţionaţi voi şi numai voi, să fie spaţiul vostru, casa voastră?
Copiii sunt cei mai mari profesori
În ciuda lucrurilor urâte, care e cea mai mare satisfacţie a acestor ani de teatru?
Mai multe. În primul rând că bucuri sute de copii pe săptămână, asta este important. Faptul că ne reîntoarcem la copilărie şi noi, ca adulţi. Pentru că noi pierdem foarte multe în decurs de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani. Ne pierdem inocenţa, puritatea, sinceritatea. Eu iubesc foarte mult copiii şi îmi place să lucrez pentru ei. Pentru că mă reîntorc la copilările şi la valorile ei. De-asta îmi face foarte multă plăcere când am atelierele de teatru la Biblioteca „Aman“, vara, unde lucrez pe două grupe. Şi am avut prieteni care m-au întrebat „de ce faci, Oana, atelierele astea de teatru?“. Şi le-am spus „pentru că pe mine copiii mă încarcă pozitiv“. Pentru mine sunt cei mai mari profesori, de la ei învăţ foarte multe şi, repet, mă reîntorc spre copilărie lângă ei. Faptul că te duci în festivaluri, te întâlneşti cu oameni pe care i-ai văzut cândva, demult, cu colegi, faptul că vezi spectacole, faptul că aceste festivaluri există şi tot este o satisfacţie.
Dar, cel mai mult, copiii.
Pe mine, copiii mă bucură foarte tare. Şi lucrul la scenă, că de-asta m-am făcut actor, să lucrez, să repet. Sunt foarte multe satisfacţii. Simplul fapt că primeşti o floare de la un copil după un spectacol este modul lui sincer de a-ţi spune „te iubesc“ sau de a-ţi spune „mulţumesc pentru spectacolul pe care mi l-ai oferit“. Sunt lucruri care ţin de gingăşie, de tandreţe, de frumuseţe, şi asta o găseşti în sufletul unui copil, cu precădere. Noi, adulţii, suntem mai altfel, cum se zice în ghilimele, ne mai murdărim de-a lungul vieţii şi, prin experienţele pe care le trăim, în timp ne îndepărtăm de ceea ce-i frumos. Dar copilul nu. E copil, e curat. E ca un glob plin de lumină. Şi părinţii, şi bunicii se bucură. Uneori, chiar ei sunt mai copii decât copiii sau nepoţii lor.
Poate că retrăiesc ce au trăit odată…
Cred că îşi retrăiesc propria copilărie, da. Eu eram foarte mirată. „Ce reacţie aveţi!“, le spuneam. Şi-mi povesteau bunicii respectivi, „Oana, dar noi ne retrăim copilăria lângă nepoţi!“. Şi îi înţeleg. Eu nu am copii, şi când lucrez cu ei la ateliere îmi retrăiesc copilăria, ceea ce e fascinant şi e un exerciţiu pentru mine. Foarte puternic şi foarte greu, în acelaşi timp.
